Razele lungi ale unui soare de iarnă am văzut prima dată. Cerul nu era așa până atunci, era mai mic și mai puțin strălucitor. Mă aștepta să-i redau luminozitatea, îmi spuneai. Zâmbetul tău de nestăpânit m-a molipsit și chiar și acum îl am cu mine. Mă întrebam uneori cărui fapt s-a datorat atâta bucurie, dar acum lucrurile sunt mai mult decât clare. Eu am fost motivul stării tale de fericire!:D
Nu cred că s-a văzut atunci exaltarea care abia se ținea sa nu iasă din mine la întâlnirea cu tine... Eram micuță și gălăgioasă câteodată, îmi povesteai. Am știut din prima secundă că tu aveai să mă protejezi cu timpul, că o să mă îndrumi pe calea exactă. Am știut că zilele ce urmau să vină vor fi vesele.
Un gol în suflet se simte acum, însă. Sunt lucruri care încearcă sa-l umple, neproducând, de altfel, niciun efect. A fost o vreme când trăiam împreună. Împărțeam orice emoție mai simplu, observând astfel reacțiile tale. Și chiar dacă ajungeam la un moment dat să vrem să fugim una de alta și să schimbăm decorul, nevoia pe care o aveam să fim unite era prea puternică pentru ca dorința îndepărtării să persiste.
Și aș vrea să spun că sunt puternică, că m-am obișnuit, poate, să te știu departe, dar nu e deloc așa. Nevoia de tine e la fel de intensă!
Surorii mele
Îmi place forma pe care ai ales-o să îți exprimi bucuria de a mă avea ca soră și totodată tristețea care te cuprinde știindu-mă la km distanță de tine.Textul tău mi-a creat emoții de nestăpânit, dar totuși găsesc forța de a-ți spune și eu că ești tot ceea ce își poate dori o prietenă și o soră în același timp. Mulțumesc pentru că exiști! :* :* surioara ta...
ReplyDelete