Început de viață

Venise odată-n timp uscat,
Venise-n lumea mare,
Din întuneric, un băiat
Cu al său plânset tare.

În juru-i toți râdeau
Și lacrimi mici se scurse,
E o minune că-l aveau,
Iar mama mâna-i strânse.

El totu-acum frumos preface
Cu zâmbetu-i în miere
Ca o albină care-și face
Nectariu-i și apoi piere.

Din întuneric ai ieșit
Și-n lumea întunecată
Aduci lumină cu-n privit
Și cu ființa-ți toată.


Dedicată scumpului meu nepoțel

Ideal

Cu al tău zâmbet nu mă pierzi,

Oricât n-aș vrea să pier,

Sunt fermecată iar și cer

Să-ți văd mereu zâmbirea.

În ochii-ți verzi înmărmuresc,

Mi-nveninezi inima,

La tine-i tot ce eu iubesc,

Ce să mai fac acuma?

Cu părul ondulat și scurt

Întruchipezi iubirea

Și pot urca un munte-abrupt,

Numai să-ți văd privirea.

Timpul perfect

Există oameni care sunt avari cu ei înșiși, dar avariţia privită ca acel defect al cuiva din pricina căruia își  refuză chiar și  micile plăceri ale vieții.

 Sunt oameni care pur și simplu atunci când vine vorba de a-și face vreo poftă, refuză invocând că este timp, iar dacă e cazul să aibă copii,  pe criteriul că poftele, dorințele sau mai bine spus, bună-starea lor reprezintă prioritate în viață.  Este bine și așa, însă consider că este și mai bine să ne oferim și nouă timp, să ne satisfacem dorințele, plăcerile...

La facultate mi se spune că există noțiuni pe care trebuie să le învățăm în acel moment, în acea perioadă pentru că nu ne mai întâlnim cu ele în viitor. Oare în viața de zi cu zi nu trebuie procedat la fel? De ce să ne refuzăm vreo dorință? Cu siguranță refuzarea ei va duce la un regret mai târziu tocmai pentru că îți spui că este timp pentru asta, că o vei face la următorul salariu și tot așa... NU! Timpul perfect este atunci când ocazia ți se ivește, atunci când dorința e atât de arzătoare încât nimic nu ar trebui să mai conteze.

 Prioritatea ta ești tu, iar „ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată” (Octavian Paler).

Absenţa

Reapari

când ochii din nou îmi zâmbesc.

Reapari

când inima de liniște-i cuprinsă.

Reapari

când buzele-mi alt nume rostesc.

Reapari

și-o dragoste cauți, da-i stinsă.

Un gând dezadaptativ

Ai avut vreodată credința că nu ești bun de nimic atunci când ți se întâmplă lucruri negative? Ți-ai pus vreodată o etichetă negativă a propriei persoane? Te-ai devalorizat vreodată?

Dacă nu ai făcut-o, atunci lasă-mă să te aplaud și să îmi exprim admirația pentru părinții tăi care, probabil, prin rolul important din viața ta, te-au umplut de încredere în tine și ți-au dat OK-ul să faci, să simți, să gândești așa cum crezi, indiferent de repercusiunile faptelor tale; te-au asigurat că iubirea lor este necondiționată de greșelile pe care le poți săvârși sau le-ai săvârșit cândva, poate.

Da, mulți sunt cei care duc sau au dus lipsă de înțelegerea, acceptarea, susținerea părinților în diferite activități, gânduri, sentimente etc. De multe ori devalorizarea aceasta li se datorează lor.

Consider că nimeni nu trebuie să se simtă bun de nimic. Dacă etichetele negative vin din partea celor care contează mai mult pentru  tine, atunci nu-ți rămâne decât să îți schimbi tu singur credința, să îți pui singur eticheta, să-ți cunoști valoarea fără aprobarea altora, a părinților.

Consider că trebuie să-ți accepți necondiționat propria persoană, să-ți păstrezi singur atitudinea critică față de propriile comportamente, gânduri, emoții. Trebuie să ai credința că dacă ți s-a întâmplat un lucru rău nu înseamnă că tu ca persoană nu ești bun de nimic.

Cincisprezece minute

Privesc la broscuța care se află pe noptiera mea.  Cu ochii negri sticloși țintește aceleași locuri din cameră ca de fiecare dată. Confecționată manual din polistiren, are adăugate pe spate  mici biluțe de sticlă care par  a fi de cristal. Este verde la culoare și unul dintre piciorușe este rupt de la jumătate.

De ce se află pe noptiera din camera mea? Având  unul dintre membre rupt, în mod  firesc, trebuia aruncată demult. Dar  nuuu! Deloc întâmplătoare nu e existența ei aici. Din copilărie am o pasiune pentru  broscuțe. Citeam  poveștile acelea cu broscuța  râioasă care s-a transformat în prinț la sărutul unei prințese și mi-am zis:  Trebuie să am una!!

Ce credeți? De câte ori simt nevoia, o sărut și ea se transformă în prinț timp de 15 minute.          Fericire curată!

Sunt unii oameni care văd fericirea în bani, sau în lucrurile făcute cu banii.  Alții au nevoie doar de zâmbetul celor dragi schițat datorită faptelor lor pentru a fi fericiţi. Un prieten îmi spunea că soarele surprins când răsare și apune îl face fericit. Eu sunt fericită în aceste 15 minute cu prințul meu. În tot timpul ăsta parcă secundele stau  pe loc și-o muzică veselă se aude în surdină. E trilul păsărilor ce s-au adunat să-mi cunoască bucuria. Iarba se oprește să mai crească, iar un soare mereu galben stă fixat pe cer. Preț de cincisprezece minute am dragostea lui. Când  toată natura e  temporar schimbată, zeci de fluturi anunță că timpul s-a sfârșit.  

Mereu  gândesc la cât de incoerent trec aceste minute, învăluite numai în bucurie și entuziasm, cu imagini indescriptibile care se deosebesc  unele de altele. Ele trec inconsecvent, dar  rămân,  totodată,  pline de înțeles, conturate în  mintea  mea.

Demență

E-o ceartă absurdă cu vorbe goale.

Să vii iar la mine, deloc nu-i cale

Și cauți mereu cuvinte-amicale,

Dar ele rămân în fapt virtuale.

Greșeala-i greșeală, du-te în zare!

Zâmbetu-mi dulce din față îmi sare,

Acum fericirea deodată  ea  moare.

Gândi-te-ai tu oare c-adulterul doare?

În mintea-mi nebună e ceață și fum

Căci vise deșarte se duc pe un drum

Ca omul ce trece, nevăzând cum

Cu mâinile reci încet te sugrum.

Sesiune

Trecut-a timpul,  iarăși e vară

Și-examene multe încep să apară.

Materia toată îți  pare că-i clară.

Totu-i de Drept și știi c-o să doară

În toamnă de-ajungi să înveți iară!

Civilu' urmează-n câteva zile.

Crezi că tu știi obligații civile?

Citește, citește, nu-i joacă, copile!

Contractele astea deloc nu-s facile...

Infracțiunea te-ntrebi oare ce-i.

Materia-ntreagă din cap tre’ să iei...

Măsuri și pedepse deloc nu mai vrei.

Penalu-i frumos doar în timpul orei!

,,Nu învățăm pentru examen, ci pentru după examen!”

Femeia

Ea stă pe-așternuturi mult apretate.

Pe pielea-i întinsă mătasea îi cade

Și forme-arcuite privirea ți-ar arde.

Cu ochii lucind în ochi te privește

Picioare subțiri ușor ea unește,

Iar părul lunguț pe spate îl lasă,

Lumina de-afară îi pare că-i deasă...

Atunci te apropii să o admiri

Și-ți spune încet să nu te miri...

Obrajii cu roșu te lasă să crezi

Că-i este rușine de ceea ce vezi.

Pe sânii ei tari sudoarea se varsă,

Acum îți dai seama că trebuie ștearsă.

Nu-ți cere decât să simtă un pic

Cum este atunci când nu vezi nimic,

Cum este când trupul întreg, deodată

Îți tremură tot cu-o senzație caldă.

Coapsele moi cu greu le desface,

Spunând iar în șoaptă, nu știe ce face,

Acum ea așteaptă plăcere să-i dai

În brațele tale e tot ce tu ai.

Victor

Se uită la mine, dar el nu mă vede,

Încearcă să fugă, nu știe ce pierde,

În șir zile noi vorbit-am și crede

Pe-ascuns c-o să-i fur ochii cu verde.

            

Pe fața-i senină un zâmbet se pune,

El schimbă lumina atunci când apune

Tot Soarele mare și-ncep să se-adune

Iar rațele negre pe râuri cu spume.

Și-aștept neîncetat vreo clipă în care

Nu apa din fluvii va curge în mare,

Ci trupu-mi fierbinte cu stropi de sudoare

Uda-va pământul secat de licoare.

Atunci iarba toată deloc nu va crește

Căci clipa noastră pe loc o oprește

Și-n timpul din noapte mereu el mărește

Dorința neclară ce mă privește.

Suicid

O clipă desparte viața de moarte.

Decisă să plec din lume în șoapte

Un tub de pastile am luat că poate

Cum merele dulci târziu cad coapte

Așa voi cădea în somnu-mi la noapte.

Știu bine că-n taină părinții-or să plângă

Și inima lor trasată cu-o dungă,

Ideea de moarte o s-o străpungă.

Nici lacrimi din ochi n-or să mai curgă...

Îi văd cum pe urmă s-or întreba:

Avea zile bune, mereu ea râdea,

Pe dealuri cu flori dansa și cânta,

De ce spre-ntuneric atent se-ndrepta?

E-o lume nebună afară și eu

Curaj ca să fug să am tot mereu

Nu pot și de-aceea în Empireu

Mă-ndrept, poate acolo ajung Prometeu.

Verde

Visez mereu... văd pajiști care

Sunt pline ochi cu-o iarbă mare

Ce caii-o pasc fără-ncetare.

M-așez pe-o bancă oarecare...

În vis mi-aleg o iapă albă,

Cutreier lunca aceea-ntreagă

Și-aștept în capăt mereu vie,

Cu-o floare ce mi-aduce mie,

Pe el cu calu-i și-o cutie...

E lume multă, veselie,

Au pielea albă, cafenie...

Pe iarba deasă, durdulie,

Sunt toată eu, portocalie...

Văd, el mi se arată-n cale,

Un cântec lin se-aude-n vale

Și-mi cere a lui să fiu mereu

Chiar de e bine sau de-i greu.

Lumina

Afară e cald.  Nici vântul nu bate…

Ai vrea să pleci departe, departe

Să iei cu tine persoana mult dragă.

Pe dealuri cu flori iubirea-i întreagă!

Să stai iar în casă deloc nu mai vrei,

Hai, du-te acum de mână s-o iei

Și-arată-i că tu cu Soarele tot

Departe o duci, pe-un alt orizont.

Lumina-i stăpână acolo și poate

Plin de căldură, bătându-vă soarta,

Cu-o mare de gânduri și multă tărie

O viață de plumb s-o faci aurie.

Valurile mării

Mergeai cântând și te uitai pe jos într-una,

Ți-ai amintit târziu ce te-am rugat s-aduci

Și astăzi te-ai gândit, vorbind cu Luna

Ca de pe plaja întinsă o scoică să apuci.

Când tu cobori s-o iei, un gând îți trece-n minte:

Imaginea boemă în care noi stăteam

Fără să ne atingem, ci numai cât vorbeam,

Căzuți întinși pe plajă, atunci fără veșminte.

Sigur, de când te știi, tu doar ai iubit marea,

Cea unde valul sparge n stânci într-un nisip

Sau mângâie doar plaja precum acum sudoarea

Pe pielea caldă-ți cade... ca leac într-un risip...

Acele valuri albe pe noi vreau să ne poarte

Pe alt tărâm, departe, aievea să ne ia

Căci înaintea lor, de teamă, crunta moarte

Că vom scăpa fugind, vrea să plecăm cu ea.

Dedicată dragului meu prieten, Victor Rebenciuc

Dorința

De ce te tot cuprinde imensa supărare?

Să fie oare faptul că ziua trece greu

Și stai lipit de pat fără să vrei mereu

Cartea s-o devorezi cu a ta desperare?

Ce poate tu aștepți e Soarele să iasă.

Dar pentru ce? Că raza mai rău ea te apasă

Și cu aceeași stare tu tot ai să rămâi.

Stai singur iar în casă și bei cafea acum

Te uiți pe geam și vezi un cuplu ce se plimbă.

Aceeași deznadejde dă să te surprindă.

Inima-ți trepidează și te intrebi ce, cum?

Să faci să simți ce simte

Când mâna-i stă cuprinsă de palma dânsei, nu?

Ai sufletul prea gol să poți simți iubire

Și nu e că nu vrei, ci că nu ți s-arată

Acel băiat cu aripi ce poartă o săgeată.

Speri veșnic, neîncetat, în tine s-o înfingă,

Sufletul tău gri ușor să-l penetreze,

Culoarea caldă, astfel, mereu să îi ajungă

Și de iubit într-una nicicând să înceteze.