Tuesday, April 17, 2012

Valurile mării

Mergeai cântând și te uitai pe jos într-una,
Ți-ai amintit târziu ce te-am rugat s-aduci
Și astăzi te-ai gândit, vorbind cu Luna
Ca de pe plaja întinsă o scoică să apuci.

Când tu cobori s-o iei, un gând îți trece-n minte:
Imaginea boemă în care noi stăteam
Fără să ne atingem, ci numai cât vorbeam,
Căzuți întinși pe plajă, atunci fără veșminte.

Sigur, de când te știi, tu doar ai iubit marea,
Cea unde valul sparge n stânci într-un nisip
Sau mângâie doar plaja precum acum sudoarea
Pe pielea caldă-ți cade... ca leac într-un risip...

Acele valuri albe pe noi vreau să ne poarte
Pe alt tărâm, departe, aievea să ne ia
Căci înaintea lor, de teamă, crunta moarte
Că vom scăpa fugind, vrea să plecăm cu ea.

Dedicată dragului meu prieten, Victor Rebenciuc

Dorința


De ce te tot cuprinde imensa supărare?
Să fie oare faptul că ziua trece greu
Și stai lipit de pat fără să vrei mereu
Cartea s-o devorezi cu a ta desperare?
Ce poate tu aștepți e Soarele să iasă.
Dar pentru ce? Că raza mai rău ea te apasă
Și cu aceeași stare tu tot ai să rămâi.

Stai singur iar în casă și bei cafea acum
Te uiți pe geam și vezi un cuplu ce se plimbă.
Aceeași deznadejde dă să te surprindă.
Inima-ți trepidează și te intrebi ce, cum?
Să faci să simți ce simte
Când mâna-i stă cuprinsă de palma dânsei, nu?

Ai sufletul prea gol să poți simți iubire
Și nu e că nu vrei, ci că nu ți s-arată
Acel băiat cu aripi ce poartă o săgeată.
Speri veșnic, neîncetat, în tine s-o înfingă,
Sufletul tău gri ușor să-l penetreze,
Culoarea caldă, astfel, mereu să îi ajungă
Și de iubit într-una nicicând să înceteze.

Monday, April 16, 2012

Noapte rece


E-o ploaie afară și-un vânt năucitor...
Știu, ai să-mi spui acum că trece,
Dar vremea asta îmi lasă stăruitor
În sufletu-mi o rană rece.
 Pe deal parcă ar vrea să iasă luna
Se ține greu de nourii ce-ngrămădesc cortina.
Ea m-a lăsat fără prietena-mi cea veche
Care deși nu-mi răspundea, măcar stătea de veghe.


Te văd, ești tot acolo...
Stai nemișcat, aștepți ca să te strâng,
Mă duc în partea de dincolo,
Nu vreau să văd și-ncep să plâng.
Mă tem de ceea ce-are să se-ntâmple,
Mă tem că totul o să fie scrum,
Iar tu te-apropii și-mi ții în palme tâmple
Și-mi spui încet că o să-ți vezi de drum.
Sunt iarăși în ploaia mărunțită de-acum...

Sunday, April 15, 2012

Fluturii colorați



De ce te temi în viață cel mai mult?  Să fie oare moartea? Nu, e bine știut că  nimeni nu este nemuritor, că sfârșitul vine,  în mod și la timp diferit, ce-i drept, pentru fiecare în parte. Atunci să fie, poate, teama care te bântuie nestingherit, rutina? Nu este exclus... Oamenilor, în special celor activi, care tot timpul vor și fac eforturi pentru ca activitățile lor să nu fie mereu aceleași, să fie cât mai diverse, le este frică de rutină. Și totuși ea poate fi combătută. Dar până la urmă, de ce se poate teme lumea? De singurătate...
Ce se poate înțelege prin singurătate? O perioadă de timp petrecută în mod singuratic.
Eu mă tem. Da... Nu văd cum se poate trăi fără cineva drag alături, fără o mână de care să te sprijini, fără un umăr pe care să plângi. Și nu e doar lipsa oamenilor de care să te folosești, mai este și bucuria, realizările, visele pe care nu ai cui le împărtăși, nu ai o persoană care să îți fie ca și mâna dreaptă pentru mâna stângă, ca și cântecul pe care îl asculți de zeci de ori pentru că așa reușești să îți exteriorizezi stările, ca și jumătatea care te ajută să îți completezi restul din întreg. Singurătatea e cea mai cruntă, cea mai de speriat.
      Și îți intră în viață feluriți oameni care vin și pleacă, independent de voința ta. Eu îi găsesc precum fluturii colorați. Îți pătrund în suflet, îți oferă mâna, umărul, te ascultă, se bucură cu tine, dar la sfârșit se pierd în zare. Sunt ca niște fluturi pastelați pentru că îți umplu zilele de culoare, nelăsându-ți-le însă pentru mult timp așa.
      Acum vreau să știu, speri la Fluturele  care își va da jos aripile pentru a rămâne la sol cu tine, sau te agăți până atunci de fiecare insectă ca să scapi pentru scurtă vreme de singurătate?

Wednesday, April 4, 2012

Drumul



 Cum reacționezi atunci când cineva îți spune că tu nu te hrănești cu dulciuri, ci mănânci, zilnic, propria-ți inimă?
Nu de mult, mergeam pe strada ce duce la magazinul din colț. Eram grăbită. Pașii mă purtau cu viteză pentru că frigul aspru ce-mi intrase deja în măduva oaselor devenea din ce în ce mai greu de suportat.
 Gândind la ce urma să cumpăr, deodată, de la geamul pe lângă care trecusem se aud strigăte. M-am oprit ca să arunc o privire care să nu-mi fie observată. Era o bătrâna ce se chinuia să deschidă fereastra. Mă apropii și observ că vrea să îmi vorbească. Avea lacrimi în ochi când m-a rugat să vin să o ajut. Vroia să se ridice din scaunul ce o ajuta să se deplaseze, scaun în care stătuse destul timp pentru a nu mai putea rezista. Am acceptat fără să clipesc de două ori. A fost o faptă pe care aș fi făcut-o oricui, un lucru care nu a necesitat un efort incredibil din partea mea, dar care a fost cerut din inimă și apreciat până la depășirea limitei normale.
De multe ori ne abținem să reacționăm în vreun fel la zgomotele, țipetele, acțiunile celor din jur. Vrem oarecum să fim indiferenți cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Mă întreb, oare ce avea să se întâmple dacă îmi continuam drumul? Era să treacă ceva timp până ce mai zărea vreun trecător. Mulți suntem cei care avem nevoie de ajutor... de ajutor umanitar, ideea e că trebuie doar să-l cerem sau să-l oferim fără vreo ezitare.

Sunday, April 1, 2012

Viață sau moarte?




Multe femei privesc nașterea unui copil ca pe un dar divin, altele nu văd în asta decât o povară pe care o vor avea mai târziu. Dar și mai mult, unele femei gândesc că, în ciuda imposibilității de a crește un copil, el, ca orice ființă, merită să trăiască, deși apoi îl va abandona...
Eram la facultate când se lansase vestea că se face un marș pe străzile Iașiului. Evenimentul era intitulat: „Marșul pentru viață”.  Acesta avea ca și scop afirmarea dreptului la viaţă pentru toate fiinţele umane începând cu momentul concepţiei şi totodată susținerea familiei tradiționale și a valorilor acesteia, temelia unei societăți solide și sănătoase. Mai pe scurt, marșul se făcea pentru a opri femeile ce vor să facă avort.
Într-adevăr, toate ființele au dreptul la viață, dar oare, mamele care concep fătul nu ar trebui să se gândească și la traiul pe care îl va avea acel copil după ce va vedea lumina zilei? Sau  dacă apariția copilului în lume este lăsată în voia Domnului, atunci și creșterea lui trebuie să fie la fel? Să privim pe cei ce stau la colțul străzii, pe cei care îndură frigul seară de seară. Și ei tot viață au. Nu susțin avortul neapărat, dar consider că, în primul rând, ar trebui să dispară imaginea aceasta a vieților chinuite pe care unii deja o au și apoi să se spună stop avortului.