De ce te temi în viață cel mai mult? Să fie oare moartea? Nu, e bine știut că nimeni nu este nemuritor, că sfârșitul vine, în mod și la timp diferit, ce-i drept, pentru fiecare în parte. Atunci să fie, poate, teama care te bântuie nestingherit, rutina? Nu este exclus... Oamenilor, în special celor activi, care tot timpul vor și fac eforturi pentru ca activitățile lor să nu fie mereu aceleași, să fie cât mai diverse, le este frică de rutină. Și totuși ea poate fi combătută. Dar până la urmă, de ce se poate teme lumea? De singurătate...
Ce se poate înțelege prin singurătate? O perioadă de timp petrecută în mod singuratic.
Eu mă tem. Da... Nu văd cum se poate trăi fără cineva drag alături, fără o mână de care să te sprijini, fără un umăr pe care să plângi. Și nu e doar lipsa oamenilor de care să te folosești, mai este și bucuria, realizările, visele pe care nu ai cui le împărtăși, nu ai o persoană care să îți fie ca și mâna dreaptă pentru mâna stângă, ca și cântecul pe care îl asculți de zeci de ori pentru că așa reușești să îți exteriorizezi stările, ca și jumătatea care te ajută să îți completezi restul din întreg. Singurătatea e cea mai cruntă, cea mai de speriat.
Și îți intră în viață feluriți oameni care vin și pleacă, independent de voința ta. Eu îi găsesc precum fluturii colorați. Îți pătrund în suflet, îți oferă mâna, umărul, te ascultă, se bucură cu tine, dar la sfârșit se pierd în zare. Sunt ca niște fluturi pastelați pentru că îți umplu zilele de culoare, nelăsându-ți-le însă pentru mult timp așa.
Acum vreau să știu, speri la Fluturele care își va da jos aripile pentru a rămâne la sol cu tine, sau te agăți până atunci de fiecare insectă ca să scapi pentru scurtă vreme de singurătate?
No comments:
Post a Comment