Cum reacționezi atunci când cineva îți spune că tu nu te hrănești cu dulciuri, ci mănânci, zilnic, propria-ți inimă?
Nu de mult, mergeam pe strada ce duce la magazinul din colț. Eram grăbită. Pașii mă purtau cu viteză pentru că frigul aspru ce-mi intrase deja în măduva oaselor devenea din ce în ce mai greu de suportat.
Gândind la ce urma să cumpăr, deodată, de la geamul pe lângă care trecusem se aud strigăte. M-am oprit ca să arunc o privire care să nu-mi fie observată. Era o bătrâna ce se chinuia să deschidă fereastra. Mă apropii și observ că vrea să îmi vorbească. Avea lacrimi în ochi când m-a rugat să vin să o ajut. Vroia să se ridice din scaunul ce o ajuta să se deplaseze, scaun în care stătuse destul timp pentru a nu mai putea rezista. Am acceptat fără să clipesc de două ori. A fost o faptă pe care aș fi făcut-o oricui, un lucru care nu a necesitat un efort incredibil din partea mea, dar care a fost cerut din inimă și apreciat până la depășirea limitei normale.
De multe ori ne abținem să reacționăm în vreun fel la zgomotele, țipetele, acțiunile celor din jur. Vrem oarecum să fim indiferenți cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Mă întreb, oare ce avea să se întâmple dacă îmi continuam drumul? Era să treacă ceva timp până ce mai zărea vreun trecător. Mulți suntem cei care avem nevoie de ajutor... de ajutor umanitar, ideea e că trebuie doar să-l cerem sau să-l oferim fără vreo ezitare.
No comments:
Post a Comment